Kategoriarkiv: Cuvinte de folos

Sărbătoarea și Timpul în perspectiva Veșniciei

„Genom korset kom glädje i hela världen…” och inte bara till vissa människor som deras personliga och privata glädje. Än en gång måste det sägas: Om kristendomen vore ren mystik, ren eskatologi, skulle det inte behövas några helger eller högtider. Den heliga själen skulle hålla sin hemliga högtid skild från världen i samma mån som den kunde frigöra sig från tiden. Men glädjen gavs Kyrkan för världen skull, för att Kyrkan skulle vittna om den och omforma världen genom glädje. Detta är de kristna festernas „funktion” och meningen med att de hör tiden till.

För oss som lever idag är påsk och pingst, för att nu begränsa oss till de två första och grundläggande festerna, som ger det kristna året dess sanna innebörd, först och främst den årliga åminnelsen av två händelser i det förflutna: Kristi uppståndelse och den Helige Andes utgjutande. Men vad menas då med att påminna sig, med att ”åminna”? Är inte hela Kyrkans liv en ständig påminnelse om Kristi död och uppståndelse? Är det inte meningen med hela dess liv att vara en manifestation av den Helige Ande? I den ortodoxa kyrkan är varje söndag en uppståndelsedag och varje eukaristi en pingst. Uppfattningen av festerna som historiska erinringar, en uppfattning som så småningom spred sig efter Konstantin den stores tid, innebar i själva verket en förvandling av deras ursprungliga innebörd och medförde, hur egendomlig det än må synas, att man skilde dem från deras levande samband med den verkliga tiden.

I Australien firas t.ex. påsk på hösten, och ingen tycks finna detta egendomligt, eftersom den kristna kalendern har förståtts som ett system av heliga dagar, som skulle iakttas inom tiden, d.v.s. bland de ”profana” dagarna men utan något särskilt samband med dem.

Men om urkyrkan antog, eller snarare fortsatte som sina egna de stora judiska högtiderna påsk och pingst, så skedde detta inte, därför att de påminde Kyrkan om Kristi uppståndelse eller Andens utgjutande (minnet av detta var ju själva kärnan i kyrkans liv), utan därför att de t.o.m. före Kristi födelse innebar förkunnandet, bebådandet av den erfarenhet om tiden och om livet i tiden, som kyrkan uppenbarade och fullkomnade. De var för att använda en annan bild råmaterialet till det tidens sakrament som kyrkan skulle utforma. Vi vet att båda festerna uppstod som årliga firanden av våren och naturens förstlingsfrukter. I detta avseende var de uttryck för festen just som människans glädje över livet, över att världen återvänder till livet igen efter vinters död och återigen ger människan mat och livskraft. Det är mycket betydelsefullt att denna högst ”naturliga”, allt omfattande och universella fest, nämligen livets egen, blev utgångspunkten och faktiskt grundvalen för den långa omvandlingen av innebörden i festen och upplevelen av den. Det är också lika betydelsefullt, att varje nytt utvecklingsskede i denna omvandling inte avskaffade och helt enkelt ersatte det föregående, utan gav det för varje gång en allt djupare och större mening, till dess hela processen fullbordades i Kristus själv. Den naturliga tidens mysterium, träldomen under vinter och vårens befrielse, fullbordades i tidens mysterium som historia: slaveriet i Egypten och befrielsen in i det utlovade landet. Den historiska tidens mysterium förvandlades till den eskatologiska tidens mysterium, vilket innebär en övergång, en exodus in i frälsningens och återlösningens yttersta glädje, en rörelse mot Guds rikes fullkomning. När Kristus, ”vårt påsk lamm”, (1 Kor. 5:7) här på jorden genomförde sin bortgång till Fader, gick han in i och uppfyllde allt detta, hela tidens rörelse i alla dess dimensioner. Och på den ”sista stora pingstdagen” invigde han den nya tiden, Andens nya ”eon”.

Påsken är alltså inte en erinran om något som har hänt utan är varje år fullbordandet av tiden själv, av vår vanliga, verkliga tid. Vi lever nämligen fortfarande med dessa samma tre tidsdimensioner: i naturens värld, i historiens värld och i väntans värld. I var och en av dem befinner sig människan i ett hemligt sökande efter glädje, d.v.s. efter en slutlig mening och fullkomning, efter en slutlig fullbordan av något, som hon inte finner. Tiden pekar alltid mot en fest, mot en glädje som den inte själv kan ge eller förverkliga. Så starkt behov av en mening har tiden, att den själv blivit en form och en blid av – meningslöshet.

Men påsknatten ger denna mening. Och den ges inte genom ”förklaringar” eller ens som en ”påminnelse” utan som en glädjegåva, glädjen att ha del i Guds rikes nya tid. Vill man vara med om detta, skall man gå in i en ortodox kyrka på påsknatten, sedan processionen har gått runt kyrkan och stannat i mörkret utanför den stängda porten. Nu öppnas dörrarna med ropet: ”Kristus är uppstånden!” Påskfirandet har börjat. . . Den enda verkligheten är glädje, och denna glädje är en gåva.

Alexander Schmemann, För världens liv, ss 47-49

* * * * * * * * * * * * * * * * * * *

”Prin cruce bucurie a răsărit la toată lumea” și nu doar pentru anumiți oameni ca o bucurie privată sau personală. Trebuie spus încă o dată:  Dacă creștinismul ar fi doar mistic sau eshatologic, nu ar avea nevoie de sărbători sau praznice. Sufletul sfânt și-ar păstra în taină sărbătoarea sa, ferit de lume, la fel cum s-ar elibera și de timp. Dar bucuria a fost dată Bisericii pentru lume pentru ca Biserica să mărturisească și să transforme lumea prin bucurie. Aceasta este ”funcția” sărbătorilor creștine și rostul pentru care ele se săvârșesc în timp.

Pentru noi care trăim astăzi Paștele și Cinzecimea, ca să ne limităm doar la primele două sărbători fundamentale, care dau anului bisericesc adevăratul său sens, sunt, în primul rând, amintirea anuală a două evenimente ce au avut loc în trecut: Învierea lui Hristos și Pogorârea Duhului Sfânt. Dar ce însemnă a ne ”aminti” sau a ”fixa aceasta în memorie”? Nu este întreaga viață a Bisericii o permanentă amintire a morții și învierii lui Iisus Hristos? Nu tocmai acesta este sensul ca întreaga viață a Bisericii să fie manifestarea Duhului Sfânt? În Biserica Ortodoxă fiecare duminică este o zi a Învierii și fiecare Euharistie este o Pogorâre a Duhului Sfânt. Concepția că sărbătorile sunt niște comemorări istorice, părere ce s-a răspândit cu începere din timpul lui Constantin cel Mare, a însemnat de fapt o denaturare a sensului originar și a produs, cât de ciudat poate aceasta să pară, despărțirea lor de legătura vie cu timpul real.

În Australia, de sx. Paștele se sărbătorește toamna și nimănui nu-i pare aceasta anormal deoarece calendarul creștin este înțeles ca un sistem de zile sfinte care sunt sărbătorite în timp, adică printre zilele ”profane”, dar fără a avea vreo legătură specială cu acestea.

Dar dacă Biserica primară a adoptat, sau mai degrabă a continuat să considere marile praznice iudaice – Paștele și Cincizecimea – ca pe ale sale proprii, aceasta nu s-a întâmplat pentrucă ele aminteau Bisericii despre Învierea lui Hristos sau Pogorârea Duhului Sfânt (memoria aceasta constituia desigur însăși esența vieții Bisericii), ci pentrucă acestea chiar înainte de nașterea lui Hristos aveau un sens de precuvântare, de prevestire a experienței timpului și a vieții în timp, experiență pe care Biserica a revelat-o și a desăvârșit-o. Acestea erau, pentru a foslosi o altă imagine, materia primă din care Biserica urma să modeleze taina timpului. Știm că ambele praznice au apărut ca serbări ale primăverii și primelor fructe ale naturii. În această privință ele erau expresia praznicului pe care omul îl serba ca bucurie a vieții, revenirea lumii la viață după moartea iernii și posibilitatea ca omul să primească din nou mâncare și forță de viață. Este foarte important că acest praznic de maximă ”naturalețe” și cuprindere universală, a vieții însăși, a devenit punctul de plecare și piatra de temelie a unei lungi transfigurări a sensului sărbătorii și conceptului despre ea. De asemeni este important că  fiecare nou nivel de dezvoltare a acestei transfigurări nu a desființat sau înlocuit pe precedentul, ci de fiecare dată i-a dat un sens mai mare și mai adânc până când întregul proces a fost desăvârșit în Hristos Însuși. Taina timpului natural , sclavia din timpul iernii și eliberarea din primăvară s-a împlinit în taina timpului ca istorie: sclavia din Egipt și eliberarea în Țara făgăduinței. Taina timpului istoric este împlinită în taina timpului eshatologic, ceeace înseamnă o trecere, un exod spre ultima bucurie a iertării și a mântuirii, o mișcare desăvârșită spre Împărăția lui Dumnezeu. Când Hristos, ”Mielul nostru Pascal” (1 Corinteni 5:7), aici pe pământ a săvârșit plecarea Sa la Tatăl, a intrat și a împlinit totul, toată mișcarea timpului în toate dimensiunile sale. Și în ”ultima marea zi a Cincizecimii” a inaugurat noul timp, noul ”eon” al Duhului Sfânt.

Paștele nu este așadar o comemorare a ceva care a avut loc, ci este, în fiecare an, împlinirea timpului însuși, a timpului nostru obișnuit, timpul real. Adică noi  încă mai trăim cu aceleași trei dimensiuni ale timpului: în lumea naturii; în lumea istoriei și în lumea așteptării. În fiecare din acestea omul se află într-o căutare tainică a bucuriei, adică sensul final și perfecțiunea, o împlinire completă a ceva, pe care nu o găsește. Timpul indică mereu spre o sărbătoare, spre o bucurie pe care el însuși n-o poate da sau împlini. Timpul are o nevoie atât de puternică de sens încât el însuși a devenit o formă și o imagine a nonsensului.

Dar noaptea Paștelui oferă acest sens. Și acesta nu se dă prin ”declarații” sau prin ”memento”, ci ca un dar de bucurie, bucuria de a avea parte în noul timp al Împărăției lui Dumnezeu. Cine vrea să aibă parte de aceasta să meargă într-o biserică orotodoxa în noaptea de Paști, după procesiunea care a avut loc în jurul bisericii și oprirea în întunerec în fața porților închise. Acum se deschid ușile cu exclamația: ”Hristos a înviat!” A început Sărbătoarea de Paști . . . . . .

Singura realitate este bucuria. Și bucuria aceasta este un dar . . .

Alexander Schmemann, Pentru viața lumii, Sundbyberg, 2005, pp.47-49

Traducere, Pr. T.D.

”Dacă tu nu te gândești doar la tine, atunci ajungi să te confunzi cu nevoile și greutățile aproapelui. Și cu cât te nevoiești mai mult pentru celălalt, cu atât ești mai tânăr.” (Părintele Justin Pârvu)